Când iau o pauză de la proiectare, obişnuiesc să-i trimit câte un text lui Julius Constantinescu, de la Daily Cotcodac, pentru a testa cât de jos poate coborî acesta în politica editorială. 
Zilele trecute, mi-am adus aminte de patimile cu un aspirator:
De ce spun asta? Să mă explic:
Cu nişte ani în urmă, pe când se potcovea puricele cu potcoave de 99 de ocale şi tot mai întreba „Da’ de iarnă, n-aveţi?”, iar bula imobiliară se umfla şi se tot umfla ca un zepelin, am cumpărat un aspirator Samsung, bagless (adică fără saci – pentru vorbitorii de limba maghiară), care a costat aproape 7 bulioane cu tot cu manoperă. Aspiratorul avea un sistem revoluţionar, turbionar, cu un fel de rezervor în formă de fus în care se adunau toate scârboşeniile aspirate prin casă, de la Soare te puteai uita, dar la conţinutul lui ba, când trebuia să-l deşerţi în sacul menajer sau în găleata de gunoi, fiecare după obiceiul lui.
Hotărând, împreună cu soţia, că sacii de hârtie constituie o cheltuială inutilă şi luându-ne şi Dumnezeu minţile, în clipa aia, am scos din buzunar suma amintită şi am achiziţionat respectivul aparat, ferm convinşi că ne va ţine atât de mult încât îl vom lăsa moştenire copiilor copiilor noştri, dacă până atunci nu se vor inventa particulele de nano-praf, care să se ducă singure la lada de gunoi, la un simplu semn al unei aplicaţii instalate pe iPhone, contra unei sume modice, de câteva zeci de dolari.
Aspiratorul-minune a rezistat vitejeşte vreo doi ani, apoi a decedat într-un nor spectaculos de fum şi miros de izolaţie arsă, spectacolul oferit cu acest prilej având darul de a ne mângâia pentru pierderea suferită, preţul biletelor la un concert rock cu efecte de scenă similare fiind cam cât făcea şi aparatul, pe piaţa second-hand.
S-a impus, aşadar, înlocuirea acestuia. Gândurile, sentimentele şi, mai ales, buzunarele noastre înţelepţite de primii doi ani de criză, ne-au purtat paşii către un aspirator LG, cu saci de hârtie, al cărui preţ era cam pe la jumătatea celui plătit pentru revoluţionarul decedat de curând. Modelul, relativ simplu, chiar auster, prezintă acea particularitate specifică produselor coreene, în sensul în care beneficiază de o tehnică de asamblare inteligentă, menită să nu lase loc nici unei marje de eroare. În acest sens, nu poţi închide capacul aspiratorului dacă nu i-ai scos mai întâi muştiucul, nu poţi scoate muştiucul dacă nu ai schimbat mai întâi sacul, nu poţi schimba sacul dacă în prealabil nu te-ai spălat pe mâini, etc.
Să revenim, totuşi, la afirmaţia din titlu şi la întrebarea de după: de ce spun eu că bravul popor coreean iubeşte lumina precum sclavul libertatea? (Mă refer, desigur, la poporul sudic, la cel nordic e posibil ca lucrurile să fie exact invers). Simplu:
Pentru că am observat că nu pot monta cu nici un chip diferitele părţi componente, dacă stau cu spatele la lumină. Nu intră nicicum una în alta, parcă ar fi fabricate la Dacia Piteşti, pe vremea când alde nea Nicu le dădea cu tifla francezilor pe după Cortina de Fier.
În schimb, dacă mă întorc cu faţa spre fereastră şi ţin piesele în lumina Soarelui, acestea se asamblează aproape singure, într-un tot unitar, ca prin miracol.
Un miracol asiatic, ce-i drept, dar tot un fel de miracol.
